Candva Ancaria

Cândva Ancaria
(poveste inspirata de jocul SACRED+)
Într-o căsuța modestă de la marginea pădurii,un bătrân impunător, stătea în față unei ferestre privind cu mânie castelul ale cărui turnuri întunecate se ridicau semețe în zare.
Un oftat adânc, că un blestem, îi umflă pieptul apoi începu să hohotească .
-Fiică mea, sărmana mea fiică, captivă pentru totdeauna.
Chipu-i aspru se îmblânzi pentru câteva clipe la amintirea multiubitei lui fiice dar imediat ura îi schimonosi într-o grimasă trăsăturile fine întunecându-i privirea.
Acest bătrân nu era nimeni altul decât căpitanul de oști Shakar, cel ce-și pusese spadă și priceperea în slujbă bătrânului senior, apărându-l pe acesta și luptând mereu alături de el în războaie interminabile generate de dorințe ascunse și trădare.
Cândva stăpânul unor vaste domenii primite că recompensa pentru loialitatea lui, acum nu mai avea nimic. Pierduse totul și, ceea ce era mai trist, își pierduse bucuria de a trăi. Numai ură îl mai ținea în viață.
Amintirea urgiei ce se abătuse asupra casei lui și a frumosului ținut ancarian, cândva unul din cele mai frumoase și vesele ținuturi, îl făcu să ridice amenințător punmul în direcția castelului.
-Monstru blestemat. De-aș putea să te distrug! scrâșni printre dinți.
Cât de frumoasă și plină de bucurie fusese viață lui alături de încântătoarea și înțeleaptă lui soție și de fiicele lui frumoase și vesele. Numai privindu-le simțea că poate mută munții din loc. Dar cea mai mare încantare o regăsea în fiul sau, mezinul familiei, care, deși avea doar șapte anișori, se vădea a fi un bun mânuitor de arme și o fire deschisă și veselă.
-Bătrân neghiob, spuse abia auzit bătrânul în timp ce o lacrimă se prelinse încet pe obrazu-i brăzdat de riduri .
Revedea în gând şirul evenimentelor ce-i transformaseră pentru totdeauna zilele rămase într-o mare de durere şi ură.
Oftă prelung şi îşi coborâ privirea sub povară groaznică a acestor amintiri. De mii şi mii de ori, de atunci, blestemase ceasul nefast în care se lăsase adormit de năzuinţe deşarte. Totul era atât de viu şi chinuitor pentru bătrânul comandant, condamnat să-şi trăiască viaţă sub imperiul acestor groaznice amintiri.
Dar iată ce se atamplase atunci demult:
După o lungă partidă de vânătoare tânărul senior Yennaios  poposise pe domeniul lui făcându-i cinstea – crezuse batranul – de a-i fi oaspete.
Bucuros peste măsură de încrederea acordată, căpitanul se îngrijise că toţi oaspeţii să fie găzduiţi în camere somptuase şi serviţi aşa cum se cuvine, apoi ceruse să se întindă mese bogate, să se facă cele mai fine şi aromate mâncăruri iar vinul cel mai bun şi vechi să fie adus din intunacoasele pivniţe.
Pe atunci în suita tânărului senior se aflau domni şi domniţe de o încantare fără margini ce râdeau necontenit, sporovăiau vesel şi dansau în ritmul blând sau frenetic al muzicii amintind fie de blândeţea primăverii fie de zbuciumul nesfârşit al vantului iernii ce ridica într-un dans nebun zăpada proaspăt aşternută pentru a o aşeza mai apoi în imense troiene scanteietoare în lumina lunii.
Singurul care-l neliniştise pe bătrân era baronul De Mordrey. Pe chipul acestuia comandantul desluşise un rânjet demonic atunci când nu bănuia că este privit.
Încercase zadarnic să intre în vorba cu el, acesta eschivându-se, de fiecare data gasind un pretext sau altul pentru a evită o discuţie.
Uitase curând temerile sale văzând atenţia deosebită cu care tânărul senior o trata pe Iris, una dintre fiicele sale.
-Un om atât de tandru şi bun, îşi spuse, nu poate să adune în preajmă sa oameni răi si lipsiti de maniere.
După mai multe zile în care vinul, muzică şi bucatele alese le fusese companie, tânărul Yennaios ceruse că Iris să-i culeagă un buchet de lăcrămioare din Poiană Viselor, pretinzând că numai culese de mâinile ei gingaşe ,florile, i-ar fi adus alinare pe lungul drum de întoarcere acasă aducându-i aminte de ea, cea atât de frumoasă şi dragă inimii lui.
Nebănuind nici o clipă durerea ce avea să se abată asupra familiei ei şi gândurile ascunse ale tânărului, fata se îndreptă cântând spre pădure urmată îndeaproape de Aimee, una dintre prinţesele aflate în suita lui Yennaios.
La puţin timp de la plecarea tinerei, şi sigur că Aimee o va ţine departe suficient timp, Yennaios a cerut oamenilor săi să zăvorască porţile castelului şi măcelul a început.
Realizând cât de amarnic se înşelase, bătrânul comandant a implorat milă pentru familia sa şi slujitorii lor, iar mai apoi, dându-şi seamă că totul e zadarnic, s-a luptat pentru a-i salvă până când, răpus de colţii fiarelor, a căzut în aproprierea unei porţi.Îşi aminteşte că ultimul lui gând a fost acela că-i va revedea pe toţi în ceruri.
Cu mâinile şi mantia pătate de sânge nevinovat, Yennaios, privea râzând grozăvia din jur. Aşa cum îi spusese De Mordrey, sângele îi potolise setea nesfârşită ce-i mistuia sufletul dându-i o beţie a simţurilor aparte.
De acum Iris avea să fie pe vecie a lui. O va transformă într-o fiinţă asemeni lui, îi va modela spiritul şi va face din ea o regină a nopţii, iubită lui, egală lui, alinarea lui.
*
Dar cine era De Mordrey?
Nimeni n-ar fi putut spune că-l cunoaşte pe acest sinistru personaj. Nimeni nu ştia de unde vine şi ce planuri ascunse urzeşte sub acea frunte înaltă încadrată de părul negru şi bogat . Ochii lui negri păreau fără viaţă.Nici o umbră de emoţie nu puteai desluşi în ei.Uneori, un fugar rânjet demonic îi schimonosea trăsăturile dar se controla repete ştergând orice urmă a sa. Cert este că îl ademenise pe Yennaios  folosindu-se de farmecele frumoasei Aimee, cândva şi ea un suflet nevinovat dar care, odata căzută în mrejele baronului, devenise încet, încet o vrăjitoare puternică şi o fiinţă a întunericului.
Pe atunci tânărul senior nu-şi dorea decât să pună capăt neancetatelor războaie generate de ură şi trădare, nestiind ca insusi De Mordrey crea aceste conflite, folosindu-se de acolitii sai, pentru a-si duce la indeplinire planul malefic.
Fire iubitoare de armonie şi doritoare de pace şi înţelegere, tânărul năzuia la o lume mai bună pentru toţi oameniii.
Folosindu-se de năzuinţele tânărului senior, De Mordrey îl ademenise pe acesta în ritualuri întunecate adormindu-i vigilenţă cu vorbe meşteşugite şi promisiuni deşarte.
Împreună hotărâră să imvoce un demon puternic și să-l silească să li se supună ca mai apoi să-l pună să lucreze în folosul lor. Ritualul fusese stabilit pentru o noapte în care 7 planete se vor fi aliniat in ceruri formând o cruce magică iar luna neagră, simbolul lui Lilith, era stăpânitoare peste lumea terestra.
Totul era pregătit și, siguri pe puterile lor, De Mordrey și Yennaios  s-au prezentat în sală vastă, desemnată pentru ritualul de invocare, în mijlocul căreia vrăjitoarele trasaseră cu pulbere fină de stele și cenușă de pheonix, un cerc magic ce încadra o pentagramă.Grăbindu-se să se dea la o parte din calea lui De Mordrey și să-i facă o plecăciune, o vrăjitoare ștersese din greșală un colț al pentagramei pe care nimeni nu-l luă în seamă.
La timpul cuvenit ritualul a început prin incantații și cuvinte stranii numai de ei știute culminând cu invocarea demonului pe care, cu o voce tunătoare și poruncitoare De Mordrey a făcut-o:
-Minshalah, în numele puterii întunecate cu care am fost investit te conjur să te arăți!
Cu un urlet puternic și mânios demonul a apărut în mijlocul pentagramei.
Deși înlănțuit cu lanțuri magice de foc Minshalah, filul zeiței Lilith ce fusese exilat în întuneric de catre îngerii seraphimi după o luptă cumplită, sesiză faptul că pentagrama era incompletă și rânjind se arunca asupra celor din jur transformându-i în sclavii lui pe vecie.
Acum Ancarya era casă lui și fărădelegile puteau reancepe…
Astfel devenise Yannaios, din omul blând și drept de odinioară, monstrul cu chip uman, însetat de sânge și mistuit de o sete cumplită.
*
Încet, încet, căpitanul își reveni în simțiri dar priveliștea din jurul lui îi umplu sufletul de o mare tristețe. Ar fi dorit să moară și el chiar atunci și acolo dar își aduse aminte de Iris și, dorind să o salveze, se tara cu greu până la marginea pădurii pentru a-și preveni fiică de grozăvia ce se abătuse asupra lor și de faptul că încântătorul Yannaios este de fapt un monstru feroce. Sleit de puteri își pierdu însă cunostiinta și probabil că ar fi murit pierzându-și și ultima picătură de sânge dacă nu l-ar fi găsit Amon-Shy, o seraphima din ordinul îngerilor războinici.
Această îl duse la o mănăstire de calugărițe și îl încredință unei alte seraphime apoi plecă în căutarea fiicei comandantului.
Zile întregi se zbătuse bătrânul între viață și moarte, între întuneric și lumina dar în cele din urmă reveni la viață.
-Unde-i fiică mea? Trăiește? întrebase el cu glasul slab, abia șoptit.
-Nu mai e nimic de făcut pentru Mahitys, îi spuse Amon Shy. Am ajuns prea târziu.
-Cine-i Mahitys?
-Fiică ta căpitane…fiică ta.
_______________________________