Arunca pe masa doua monede de aur, multumi hangitei si incalecand, lua drumul spre Porto Valum pentru a-si intalni tatal, proclamat rege dupa moartea tragica a mamei lui, buna regina Maria.
Cufundat in gandurile-i cand triste , cand romantice, tanarul print nu observase ca este urmarit. Cineva il urma ca o umbra tacuta si amenintatoare, disparea si aparea din spatele copacilor, avand grija sa nu fie vazut.
Incet, incet se inoptase dar luna lumina indeajuns drumul si printul renunta sa mai aprinda o faclie.Era una din acele nopti superbe cand spiritele curate puteau vedea hora zanelor pe campurile inverzite, in poiene si paduri sau in aproprierea apelor. Numai ca tanarul print avea sufletul in alta parte. Se gandea la frumoasa faptura al carui chip il zarise intr-un glob de cristal, pe cand se antrenase in templul lui Michaelus din cetatea zanelor, Florentina. Era tanara Roarin, dupa cum aflse de la prietenul sau elful Alexander, o veche camarada de joaca a acestuia, de asemenea elfa si ea. Stia ca nu-i este permis sa iubeasca o fiinta magica dar nu se putea infrana sa nu viseze la acea gratioasa faptura careia, in ultima vreme ii dedica mai toate gandurile lui.
La un moment dat, in intunericul noptii se auzi un suierat puternic si strident. Luna se ascunsese intr-un nor asa ca tanarul print, trezit cu brutalitate din visele sale, nu apuca sa vada decat o umbra care se arunca in fata calului sau si il prinde de capastru.
-Banii sau viata, ragni acesta incercand sa potoleasca zbuciumul calului.
Printul sari din sa si cu iuteala fulgerului scoase spada din teaca punandu-se in garda vazand miscarea umbrelor din fata lui si gandindu-se ca sunt o banda de talhari ce vor sa-l jefuiasca.
-Hai, iesiti la iveala viermi nenorociti, striga el cu glas ferm, si ca si cum acestia asteptau doar o invitatie se napustira cu spadele asupra printului care le primi atacul fara sa clipeasca. Dupa scurt timp realiza ca asa zisii hoti nu-i vor punga de la brau ci au intentia evidenta de a-l ucide. Nu statu pe ganduri sa se intrebe cine si de ce i-ar dori moartea ci fanda puternic si il scoase din lupta pe unul din ei ce se prabusii in colb horcaind agonizant.
Desi parea doar un tanar delicat, printul era foarte bine antrenat. Singur reusi sa-i tina la distanta pe atacatorii ramasi, care erau in numar de noua dupa ce-l scosese din lupta pentru totdeauna pe unul dintre ei. Totusi realiza ca situatia lui nu este una prea fericita si ca, in curand, il va dovedi oboseala, dar decis sa-si vanda pielea scump continua sa administreze lovituri bine plasate care isi gaseau mai totdeauna tinta.
-In laturi banditilor! Asasini nenorociti, in laturi! striga si vocea lui puternica facu aerul sa vibreze.
Presupusii banditi isi intensificara eforturile luptand cu o inversunare remarcabila. Desi de multe ori in urma unor sarje ale printului izbucnisera injuraturi si blesteme semn ca-si atinsese tinta si unul sau mai multi atacatori erau raniti usor sau mai grav, niciunul din cei noua ramasi in lupta nu parasira teatrul confruntarii continuind sa-l asalteze necontenit pe print, inconjurandu-l ca intr-un cerc de fier.
E drept ca inca nici una din spadele oponentilor nu-l atinsese macar dar aceasta situatie nu putea dura la nesfarsit. Simtea cum isi pierde suflul. Oboseala se instala cu repeziciune dupa efortul supraomenesc de a le tine piept atator atacatori foarte bine antrenati, dupa cum putuse sa constate.
-Pe bunul Dumnezeu, nu se poate sa mor asa de prosteste, asasinat de o banda de puslamale, isi spuse in gand.
-Si iubirea promisa? Oare n-a fost decat o minciuna? se mai intreba simtind cum furia creste in el dandu-i puteri noi. Apoi auzi o voce puternica in aproprierea lui si primi un ajutor nesperat.
-Tineti-va bine, domnule, am sosit! si aproape imediat alti doi oponenti parasira lupta agonizand in colbul de pe drum.
-In curand va ajunge la noi si contele de Rocheford.Acesti talhari nenorociti nu vor lua decat o gura de tarana in aceasta noapte, mai adauga nou venitul.
-Pe cinstea mea domnule, spuse printul, ma bucur ca mai exista oameni cinstiti care-si pun spada in slujba celor napastuiti. Aveti respectul si pretuirea mea. Spuneti-mi numele vostru, nobile domn.
-Numele meu e Brave, ii raspunse acesta cu simplitate mai scotand un oponent din lupa.
Brave lupta cu pricepere aplicand lovituri fulgeratoare de spada sau lovind in plin cu scutul de pe celalalt brat.Printul, desi asaltat de atacatori nu se putu infrana sa nu-i admire tehnica desavarsita.
-De acum, recunostinta mea fata de voi va fii vesnica. Fara domnia voastra, eu, printul Valor,as fi fost doar un biet les la marginea drumului. Voi fi onorat daca-mi veti face deosebita cinste de a ma numi prietenul vostru.
-Dar eu sunt doar un biet gladiator,printe.
-Ce are a face? Eu va pretuiesc pentru cinstea si sufletul vostru, nu ma intereseaza rangul sau titlurile. Deci, imi faceti cinstea de a fi prieteni?
-Fiti incredintat printe ca cinstea e de partea mea.
In timp ce, cei doi discutau in felul acesta straniu, de parca s-ar fi aflat intr-o sala de bal si nu pe un teren de lupta, dispretuind pericolul real in care se aflau, li se alatura si contele de Rocheford.
Zapaciti, la randul lor, atacatorii isi pierdura concentrarea si incepura sa cada unul cate unul. Cand lupta parea sfarsita si cei trei tocnai se pregateau sa-si puna spadele in teaca, se facu auzit un nou suierat si o alta banda, iesita parca din pamant, se napusti asupra celor trei.
De data aceasta erau cam cincizeci de insi vanjosi si turbati ce manuiau spadele cu pricepere manati de teama, ura si dorinta de a-si razbuna camarazii rapusi in lupta.
Nici printul si nici ceilalti doi prieteni nu aveau habar ca ca acest atac era condus de insusi Lorac, omul de incredere al baronului De Mordrey iar asa zisii banditi nu erau altceva decat soldati bine antrenati din trupele loiale acestuia si aveau misiunea precisa de a-l ucide pe print.
Cei trei se pusera spate in spate pentru a face fata cercului de spade care ii ameninta. Situatia era cu adevarat critica si ei intelesera acest fapt cu claritate. In zgomotul facut de spadele ce se incrucisau tot mai des si violet se auzi vocea lui Brave spunand calm ca probabil acesta le va fi sfarsitul.
-Cel putin ma consoleaza gandul ca-mi voi incheia socotelile cu viata in compania voastra, ii raspunse printul Valor la fel de calm.
Din cand in cand cate unul din ei lovea in plin si acest fapt era semnalat de urlete cumplite si injuraturi oribile. Timp de cateva zeci de minute reusira sa face fata atacului dar cercul se strangea din ce in ce mai mult, de cateva ori simtind chiar si ei muscatura spadelor adverse dar neprovocandu-le rani ce i-ar fi scos din lupta. Coplesiti de numarul mare de atacatori, rezistenta lor era din ce in ce mai slaba si isi dadeau seama ca lupta e pierduta. Dar iata ca, dintr-o data, se intampla ceva straniu. Cu un chiot puternic , ceva ca un vartej viu dus pe aripi nevazute ce avea parca o suta de brate inarmare cu o suta de spade, lovind necontenit in toate partile cu o forta si o viteza deosebita, cazu ca un fulger si se interpuse intre atacatori si atacati. Din timp in timp lasa sa-i scape un chiot ce facea sa inghete sangele in venele tuturor deopotriva.
Inca de la primele lovituri lupta era decisa. Dupa doar cateva minute, printul, Brave si Rocheford putura numara cincizeci de cadavre raspandite pe drum. Toti zaceau intr-o balta de sange. Muti de uimire cei trei scrutau intunericul in cautarea fortei supranaturale ce decisese intr-o clipa sortii luptei in favoarea lor. In zadar insa. Disparuse asa cum aparuse putin inainte.
-Domnilor, propun sa parasim grabnic acest loc. Prea multe lucruri stranii s-au intamplat aici.Vad ca nu mai avem cai, care probabil speriati de freamatul luptei s-au pierdut undeva pe camp, deci va rog sa ma urmati si impreuna sa intram in cetate.
Spunand acestea printul se aseza intre cei doi tovarasi de lupta si luandu-i de brat pasira spre pod apoi trecandu-l intrara in siguranta in oras fara sa observe cum, la cativa pasi in urma lor pasind calma, venea Mahitys, ingerul lor pazitor, cea care reusise intr-un timp atat de scurt sa puna capat incaierarii de mai-nainte si sa zadarniceasca planurile lui De Mordrey.
De cum trecura podul pierzandu-se pe stradutele orasului Porto Valum, cei trei barbati urmati de Mahitys, de dupa un copac aparu De Mordrey. Era livid, tremura si avea ochii injectati. O furie rece, infricosatoare il facea sa tremure. Intinse pumnul inclestat in directia in care disparura cei ptru si striga furios:
-Mahitys, diavolita iesita din iad pentru a-mi zadarnici planul, cat as vrea sa te fac sa treci prin cele mai cumplite si infricosatoare chinuri pentru crunta lovitura pe care mi-ai dat-o! O capcana atat de bine organizata…saizeci de oameni morti…cincizeci redusi la nefiinta de o creatura a iadului. De n-as fi vazut cu ochii mei n-as fi crezut in veci o astfel de grozavie. Simt ca turbez! spuse De Mordrey contempland corpurile neinsufletite ale oamenilor lui.
-Si bietul meu Lorac, omul meu de incredere,mort si el…
-Ba sa-mi fie cu iertare stapane, iubesc prea mult viata si cand am vazut ca sortii nu mai sunt de partea noastra, am cugetat ca mort nu mai valorez nimic dar viu va pot fi de folos si, profitand de o lovitura primita , m-am proptit cu nasu-n iarba si am asteptat sa treaca urgia.
-Lorac, deci n-ai murit! spuse baronul aruncandu-se asupra lui si luandu-l in brate. Nu-mi vine sa cred ce s-a intamplat aici. Totul parea perfect. Printul trebuia sa fie mort…cincizeci contra unu…e o grozavie.
-Da stapane dar acel unul era un monstru scapat din fundul iadului ca fiinta umana nu putea fi. Nici un om nu poate face una ca asta.
-Spune-mi sincer Lorac, m-ai auzit vorbind mai-nainte?
-Da stapane.
-Te sfatuiesc sa nu sufli o vorba nimanui.Nici macar pe patul de moarte.Aceasta taina va ramane necunoscuta celorlalti.In rest voi avea eu grija si crunta va fi razbunarea mea.
-Sunteti puternic stapane. Sunteti increzator si curajos dar nici chiar domnia voastra nu poate prevedea totul.
-Tacere acum! Prea multe vorbe. Ocupa-te de morti sa-si gaseasca odihna. Candva imi vor intregii ostirea…
